joi, 27 noiembrie 2008

Ultras, conform percepţiei mondiale înseamnă ceva dincolo de normal. În sfera fotbalului, ultraşii se disting faţă de restul suporterilor prin exacerbarea dragostei faţă de echipa favorită dincolo de normal, ajungându-se deseori la violenţă. Europa şi America de Sud i-au descoperit pe ultraşi după semnele lor distincte de comportament pe stadion: utilizarea artificiilor şi altor elemente pirotehnice, coregrafii uriaşe şi complexe prin mesajele lor, coordonarea încurajărilor sonore, cântece, bannere de intimidare a adversarilor,etc. Acţiunile lor sunt influenţate în mare parte de rivalităţi între oraşe, între echipe, violenta rasială sau chiar de slabele performanţe ale echipei de suflet.
Subgrupul Ultras al suporterilor a apărut în Italia anilor 1960, când s-a decis scăderea preţului la bilete în anumite sectoare ale stadionului. Până în zilele noastre acest tip de subcultură a ajuns să fie sinonim cu huliganismul, multe din acţiunile grupurilor ultras, mai ales cele din afara stadionului, se lasă cu arestări, răniţi sau chiar cu decese. Dar adevăratele începuturi sunt în Iugoslavia, anul 1950. Pe fondul tensiunilor din timpul războaielor iugoslave, un grup de suporteri patrioţi ai lui Hajduk Split (Croaţia actuală) au format un grup denumit „Torcida Split”. Acesta există şi astăzi şi se pare că este cel mai vechi grup ultras. Al doilea grup ca longevitate este „Milan’s Fossa dei Leoni”, fani dedicaţi ai echipei AC Milan, localizaţi în sectorul 17 al stadionului Giuseppe Meazza. Alte grupuri importante şi puternice înfiinţate în aceeaşi perioadă sunt : “Fedelissimi Granata” din Torino, „The Boys” ai lui Inter Milano şi „Sampdoria Ultras” (1969), primul grup care s-a autodenumit Ultras.

Grupurile ultras sunt de obicei organizate în jurul unui nucleu, unei grupări lider, cei care conduc şi iau deciziile importante în tot restul grupului de suporteri. Subgrupurile sunt de obicei alcătuite pe criterii de prietenie, localizare sau vederi politice. Ultraşii utilizează bannere de identificare, considerate stindarde, pierderea lor fiind egală cu dezintegrarea grupării aducând cu sine şi umilinţa în faţa lumii ultras. Daca un individ dintr-un grup ultras îşi pierde simbolul personal de identificare a grupului, de obicei un fular cu însemnele grupului, este automat scos în afara grupării. Unii ultraşi îşi obţin banii de coregrafii şi deplasări vânzând articole promoţionale cu însemnele suporterilor: eşarfe, fulare, şepci, steaguri. Alţii, dimpotrivă, sunt foarte stricţi la distribuirea acestor elemente de identificare. Nu există un număr minim de la care poate lua fiinţă o grupare. Ei pot fi o mână de oameni, un sector, o peluză sau un întreg stadion.

Cele patru puncte de bază în mentalitatea ultras sunt:

  • Nu te opri niciodată din cântat şi încurajat, indiferent de rezultat.

  • Niciodată nu sta jos în timpul unui meci.

  • Participă la cât mai multe meciuri posibile (acasă şi deplasare) indiferent de cost sau distanţă.

  • Loialitate maximă faţă de grupul din care faci parte.

În afară de aceste „legi de bază” mai există şi alte coduri în ceea ce priveşte organizarea grupului, protejarea persoanelor non-ultras în încăierările de stradă, a disputelor disproporţionate şi altele.

Ultraşii au de obicei un reprezentant care asigură legătura cu clubul în ceea ce priveşte asigurarea biletelor, problemele cu jandarmeria, siguranţa în deplasări şi alte chestiuni organizatorice. Sunt suporteri moderaţi însă care critică aceste grupări vis-a-vis de violenşa în limbaj, în cantece şi chiar fizică în afara stadionului, violenţe care lasă urmari şi în rândul persoanelor non-ultras.

Înaintea meciurilor importante, majoritatea grupurilor ultras desfăşoara coregrafii gigantice în momentul intrării echipelor pe teren. În funcţie de banii de care dispun, aceste coregrafii diferă în mărime sau complexitate, de la un sector sau peluză la un întreg stadion. Se folosesc de obicei: cartoane colorate, baloane, fâşii colorate, pânze uriaşe, fumigene, artificii şi mai nou păpuşi uriaşe cu heliu. Se folosesc de obicei teme legate de culorile, istoria clubului, steme, ani de înfiinţare, mesaje către adversari. Unele coregrafii sunt pregătite cu luni înainte. În ultimii ani, în Italia un filon principal în exprimare este direct legat de dispreţul faţă de „fotbalului modern” preferat de majoritatea cluburilor, care include :

  • Un nou tip de suporter-spectator, cu venit peste medie, plătitor de abonament sau bilet scump.

  • Programarea meciurilor la ore netradiţionale în favoarea ratingului TV.

  • Vânzarea jucătorilor ca şi în sclavagism, la preţuri exorbitante.

  • Comercializarea excesivă a fotbalului în general.

Banere precum „Against Modern Football” sunt întâlnite în mod frecvent în toată Italia şi chiar Europa.

Ca şi mod sonor de expresie, ultraşii folosesc atât imnuri şi melodii proprii, unice cât şi cântece universale adaptate la echipa lor favorită. Multe din acestea sunt pe linia melodică a unor hit-uri pop actuale sau trecute. În ajutorul sincronizării sonore, de obicei se utilizează portavoce, megafoane sau sisteme de amplificare proprii.

Chiar dacă pot exista altercaţii violente între grupurile ultras, majoritatea meciurilor şi derby-urilor nu aduc cu sine scene sângeroase şi nu sunt pline de violenţă. Spre deosebire de hooligans, a căror scop primordial sunt bătăile între grupări, ţelul principal al ultraşilor este susţinerea echipei favorite. O altă deosebire faţă de Hooligans este şi modul în care merg ăn deplasările lor: ultraşii merg grupat, afişându-şi însemnele, însoţiţi de forţele de ordine, iar hooligans merg separat, izolaţi, nedezvăluindu-şi însemnele de grup, pentru a nu putea fi identificaţi de politie. În multe ţări europene, fenomenul ultras pur este greşit înteles, fiind o combinaţie între hooligans şi ultras.

Unele grupuri ultras sunt asociate cu fracţiuni politice specifice, din care rezultă rivalităţi şi alianţe bazate pe gândiri şi mentalităţi politice. Sunt cunoscute gruppri ultras a cpror membrii sunt simpatizanţi ai fracţiunilor politice de stânga, marxiste sau extremiste, rasiste, fasciste. În schimb, există şi ultraşi care interzic afişarea unor asemenea simboluri de genul: zvastica, steaua lui David, ciocanul şi secera, Che Guevara, simboluri anarhiste, etc. Acestea iau de multe ori o poziţie activă şi agresivă faţă de discriminarea în interiorul şi în afara stadioanelor.

Rivalităţile între grupurile ultras pot fi între doua echipe din acelaşi oraş sau oraşe diferite, bazate pe idei politice diferite sau criterii etnice. Nu de puşine ori se fac înţelegeri şi alianţe între anumite grupuri, permanente sau temporare, depinzând de interes şi de miza meciului.

Am încercat să fac doar o trecere în revistă a fenomenului mondial ultras din afara lui, urmând ca pe parcursul numerelor viitoare să încerc o fotografie a Romaniei cu acest subiect.

Un comentariu:

Anonim spunea...

FOTBALUL este si va fi cel mai tare joc al tuturor timpurilor. Respect pentru el si tuturor celor care au treaba cu asa ceva. Huligan sunt si eu si cu asta m-am ocupat de cand ma stiu. Lumea s-a schimbat rau, dar noi tot puternici trebuie sa ramanem si sa devastam totul pentru ca asa trebuie sa fie !