Pe la peluze se înjură şi se pregătesc petardele. Unele se aprind cu întârziere şi cad în mijlocul suporterilor care urmăresc mingea, nu bannerele obscene ale adversarilor. Cad între “cetăţeni” aşa cum îi numesc ultraşii pe suporterii obişnuiţi care vin pe stadioane de dragul unui sport care nu are nimic în comun cu violenţa. Altele explodează mult prea devreme, în mâinile celor care vor să le arunce, ca o pedeapsă a firescului asupra smintelii. Nori de fum şi parfum de vopsea şi carne arsă. Esenţe tari, care îţi taie răsuflarea şi te fac să-ţi pierzi minţile. Nu tobele deranjează, ci toboşarii care bat sacadat bunul simţ şi orice umbră de civilizaţie. În peluză se spune că orice derby este un război. Până şi bannerele sunt considerate steaguri de luptă, iar pierderea unuia este o mare dezonoare. Legi nescrise care bântuie creierii zdruncinaţi ai tinerilor fascinaţi de filme cu huligani şi reportaje de gen de pe Discovery. Fenomen - spun ei. Prostie – spun ceilalţi.

Prin birourile FRF şi LPF se coace o decizie care să oprească barbaria. Ultraşii au copiat modelul din Italia, şi cu pedepsele se face la fel. Diferenţa este că acolo lucrurile nu s-au oprit, ci dimpotrivă. La noi ce şanse sunt? Dumitru Dragomir a scos din buzunar o lege care să ajute la combaterea huliganismului pe stadioane. Dar dacă acesta se mută la 50, 100 de metri de ele?

Parcă în ultimul timp legea şi-a demonstrat neputinţa, ineficienţa, inutilitatea. Pentru că violenţele au continuat şi continuă, parcă mai intens decât înainte.

Nimeni nu a înţeles că în întreaga Europă, toate aceste metode de stopare a incidentelor din tribune, care se aplică azi la noi, au fost, mai mult sau mai puţin, zadnice. Până la urmă se va ajunge şi la crimă, fiindcă Italia, Spania, Anglia au trecut prin această etapă. Să ne pregătim fraţilor, pentru că va fi pace abia atunci când suporterul va înţelege că există unele înfrangeri care sunt mai triumfătoare decât orice victorie. Dar pentru asta mai trebuie ceva… nu doar peluza.